De la Derrida la DSM și palatul cu parizer în frigider: un joc intelectual cu bun-simț


Totul a pornit de la un roman american (Intriga matrimonială de Jeffrey Eugenides), unde niște studenți din anii ’80 își complicau existența și poveștile de dragoste citând dintr-un filosof francez: Jacques Derrida, părintele deconstructivismului.

Curioasă să înțeleg ce e cu acest curent fără să fiu nevoită să citesc tomuri dense de filosofie franceză, am deschis un dialog cu inteligența artificială. Ca să fie mai amuzant, am împărțit rolurile: partenerul meu digital a jucat rolul deconstructivistului de serviciu (gata să taie firul în paisprezece și să caute nod în papură oricărei certitudini), iar eu am rămas ceea ce sunt de felul meu — un Gică Contra pragmatic, ancorat în realitate, bun-simț și psihologie.
1. „Contorsionismul intelectual” pus la încercare de știință și de... DSM
Pe scurt, Derrida susține că sensul cuvintelor nu este niciodată fix, bătut în cuie, ci alunecă la nesfârșit de la un cuvânt la altul. Că ceea ce numim „natural”, „pur” sau „absolut” sunt adesea doar construcții de limbaj create pentru a menține anumite structuri de putere.
La prima vedere, toată această echilibristică pare un soi de contorsionism intelectual inventat ca să dea dureri de cap oamenilor. Așa că l-am provocat pe deconstructivistul meu digital pe terenul științei: „Bun, dar Newton nu a greșit când a descoperit gravitația — doar am lărgit sfera ulterior. Iar după ce s-a inventat microscopul, totul a devenit mai obiectivabil în amănunt. Ce facem, demolăm și știința?”
Deconstructivistul a încercat să riposteze spunând că și microscopul ne arată doar o imagine mediată de lentile, iar definițiile riguroase din știință lasă mereu ceva pe dinafară. Dar, culmea, exact când voiam să apăr rigoarea științifică împotriva filosofiei „fluide”, mi-am dat singură o palmă peste frunte amintindu-mi de domeniul meu: psihiatria și psihologia.
Ce e aia „pur” sau „absolut”? Niște cuvinte cu pretenții intelectuale goale de sens, dar pline de aspirație! Dacă ne uităm la DSM (Manualul de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mentale), vedem că diagnosticele psihiatrice sunt mai fluide decât orice teorie filosofică. Prima ediție a DSM (1952) avea puțin peste o sută de pagini și sub o sută de diagnostice; astăzi a ajuns la aproape o mie de pagini și sute de tulburări. Oare au apărut sute de boli mintale noi prin mutații genetice în doar câteva decenii? Evident că nu. S-au schimbat cuvintele, granițele și interesele — uneori și sub presiunea pieței de medicamente. Până și homosexualitatea a fost scoasă din lista bolilor mintale prin... vot, în 1973.
Aici, trebuie să recunosc, Derrida avea un punct: uneori, ceea ce prezentăm drept „definiție rigidă și obiectivă” este, de fapt, o convenție culturală. Dar asta nu înseamnă că realitatea palpabilă dispare sau că podul construit după legile lui Newton se prăbușește.
2. Oamenii cu chibrituri într-o fabrică de dinamită
Următorul pas al discuției ne-a dus la o întrebare mult mai serioasă: La ce folosesc, până la urmă, acești gânditori?
Dacă ne uităm la triada Marx – Freud – Derrida (pe care filosofii îi numesc Maeștrii Suspiciunii), observăm același tipar: toți trei au fost niște intelectuali „pur-sânge” care au stat în birourile lor și au arătat că în spatele lucrurilor pe care societatea le consideră „sfinte” sau „normale” se ascund mecanisme de putere, interese economice sau impulsuri inconștiente.
Problema apare atunci când ideile lor ies din biblioteci și sunt confiscate de politicieni și de oamenii de marketing. Filosofii sunt ca niște oameni care aprind un chibrit într-o fabrică de dinamită: ei scot scânteia intelectuală, dar direcția în care explodează societatea nu mai poate fi controlată de ei. Masele care strigă sloganuri pe stradă nu l-au citit pe Derrida, așa cum nici consumatorii nu l-au citit pe Freud.
3. Nepotul lui Freud și „Torțele Libertății”
Aici am dat peste o poveste absolut savuroasă și cinică din istoria manipulării moderne. Sigmund Freud a arătat că oamenii nu sunt ființe pur raționale, ci sunt mânați de dorințe ascunse și nevoi inconștiente.
Nepotul său stabilit în America, Edward Bernays, a citit cărțile unchiului și a avut o revelație genială și înfricoșătoare: dacă oamenii sunt conduși de impulsuri iraționale, cineva care știe să apese pe acele butoane le poate vinde orice, fără ca ei să își dea seama. Așa s-au născut Relațiile Publice (PR-ul) și marketingul modern.
În anii 1920, în SUA, femeile nu fumau în public — era un tabu social, iar companiile de tutun pierdeau jumătate din piață. L-au angajat pe Bernays. Acesta nu a făcut o reclamă banală la țigări, ci a legat actul de a fuma de o aspirație nobilă: emanciparea femeii. A plătit câteva tinere să își aprindă țigările la o mare paradă din New York, anunțând presa că femeile vor aprinde „Torțele Libertății” ca protest pentru egalitatea în drepturi. Femeile care au ieșit în stradă să fumeze credeau sincer că luptă pentru libertatea lor; în realitate, fuseseră transformate în cobai într-o campanie de vânzări.
4. „Pachetul standard” și palatul românesc cu parizer în frigider
Prin aceeași metodă psihanalitică, marketingul a transformat treptat vechiul Vis American (care la origini însemna demnitate și șanse egale prin muncă) într-un „pachet standard al fericirii”: casa în suburbie cu gazon verde, mașina în garaj și electrocasnicele de ultimă generație. Succesul a încetat să mai fie măsurat prin caracterul omului și a început să fie măsurat prin obiectele pe care le deține — exact ceea ce scria atât de tăios un alt autor american preferat de mine, Chuck Palahniuk, în Fight Club: „Lucrurile pe care le deții ajung să te dețină pe tine”.
Și aici cercul s-a închis dureros de familiar, chiar la noi acasă.
Nu trebuie să mergem până în America ca să vedem cum funcționează acest virus al semnelor exterioare. Ne uităm la mii de români care pleacă la muncă în străinătate, dorm în condiții mizere, muncesc până la epuizare și fac foamea la propriu ca să trimită bani acasă și să ridice palate somptuoase în sat, cu mașini de lux parcate la poartă — în timp ce, dacă le deschizi frigiderul, găsești parizer și slănină.
Dacă Jacques Derrida ar trece printr-un astfel de sat românesc, probabil ar zâmbi amar și ar spune: „Acești oameni nu și-au construit o casă ca să locuiască în ea, ci un semnificant de putere. Au sacrificat realitatea vieții lor de zi cu zi de dragul imaginii în fața vecinilor.”
Poate că deconstructivismul pare, pe alocuri, un joc abstract de cuvinte. Dar atunci când îl treci prin filtrul bunului-simț, îți lasă o întrebare foarte concretă și incomodă: câte dintre lucrurile după care alergăm astăzi sunt nevoi reale ale sufletului nostru și câte sunt doar etichete lipite de alții ca să ne țină ocupați?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Capcana New Age prin ochii lui René Guénon: între „karma” comodă și adevărata responsabilitate